Postări
Î din i, Â din a... cine mai ştie... complicată mai e limba română. 
(eh, doar în aparenţă 
)Se ştie că din '93, Academia Română a hotărît să se revină la scrierea de dinainte de '65, adică cu â din a în corpul cuvintelor şi sunt, în loc de sînt. Mda, dar asta fără a ţine cont de valul de păreri contra ale lingviştilor şi dezaprobarea generală a tuturor institutelor de ligvistică din ţară. De fapt, chiar singurii lingvişti membrii ai Academiei de la acea vreme, nu au fost de acord cu această decizie. Unul a votat contra, iar celălalt s-a abţinut.
Şi şcoala fonetică a fost învinsă... Cu tot respectul pentru membrii Academiei Române, cred că fiecare ar trebui să îşi vadă de domeniul pe care îl stăpîneşte cel mai bine şi în care este calificat. Ei l-au denumit act de restituire naţională. Pentru mine şi pentru mulţi alţii este un act nonştiinţific şi antiistoric făcut în pripa de a ne separa de tot ceea ce însemna la acea vreme comunismul.Î din i şi  din a definesc acelaşi sunet (denumit de foneticieni şi i posterior). De aici şi confuzia urmată de inevitabila contrariere. De ce avem nevoie de două simboluri pentru acelaşi sunet?
Hmmm. Păi ceea ce poate puţini ştiu este că în trecut am avut chiar patru. 
Am mai avut ê şi û. Apoi am realizat că nu are rost să ne complicăm limba inutil. În limbile occidentale s-a renunţat chiar şi la î şi â, transformîndu-se, de regulă, în i şi a.Limba Română este poate singura limbă cu adevărat naturală, originară din Europa, considerată ca fiind mama Limbii Latine. Tocmai de accea trebuie să ţinem cont şi să respectăm realităţăle istorice.
Regula potrivit căreia la începutul şi sfîrşitul cuvintelor se va scrie cu î din i (ţinîndu-se cont şi de prefix), iar în interiorul cuvintelor cu â din a e complet iraţională şi discreţionară. De ce ar conta dacă e vorba despre început, sfîrşit sau interior, cîtă vreme discutăm despre unul şi acelaşi sunet?
Regula asta am constatat cu toţii cît îi poate încurca pe unii. Am văzut oameni care scriu doar cu â din a dar şi oameni care nu ţin cont de derivarea cuvintelor. Mi-e şi jenă să îi corectez, realizînd că regula în sine e pur aberantă. Mi se pare aiurea şi pentru că, în general, în limba română acelaşi sunet se scrie mereu la fel. E un atribut care dă şi claritate, nu doar simplitate limbii.Î provine dintre a în doar 15% din cuvintele de origine latină, în schimb se transformă în i în multe treceri de la singular la plural: acoperămînt-acoperăminte, aşezămînt-aşezăminte, îngrăşămînt-îngrăşăminte, învăţămînt-învăţăminte, consimţămînt-consimţăminte, cuvînt-cuvinte, deznodămînt-deznodăminte, guvernămînt-guvernăminte, jurămînt-jurăminte, legămînt-legăminte, mormînt-morminte, sfînt-sfinte, simţămînt-simţăminte, tînăr-tineri, veşmînt-veşminte, zăcămînt-zăcăminte.
În limba polonă şi cea turcă se foloseşte pentru acelaşi sunet litera y, care este pînă la urmă tot un derivat de-al lui i anterior. (i-ul propriu-zis)
În modificările ortografice aduse de Academia Română în 1932 se păstra î-ul şi în cuvintele în -rî (cu derivatele lor): chiorîş, hotărît, pârît, omorît, urît. Aş vrea şi eu să ştiu cum ni se poate cere să scriem urî-urât, pârî-pârât?
E aşa de greu de observat că avem de-a face cu o inepţie gramaticală? Cel puţin la fel de iritantă este şi păstrarea lui sunt, care provine din sûnt. Însă sûnt se citea tot sînt, û fiind o altă formă a lui î în secolul trecut. (cum spuneam şi ceva mai sus) Şi atunci de unde aberaţia sunt?
Şi mai ales, de ce să nu revenim şi la adûnc, dacă tot ne-am apucat de-o treabă? Adică nu pricep ce mare relevanţă istorică ar putea avea cuvîntul sunt pentru a-i păstra scrierea străveche. (dar nu şi pronunţia) Nu se poate compara cu familia cuvîntului român, care este un omagiu adus Romei şi lui Traian.Am ferma convingere că în viitorul nu foarte îndepărtat, membrii Academiei îşi vor retracta recomandarea, lucru pe care cel mai probabil întîrzie să îl din pur orgoliu. Poate trebuie să aşteptăm să se mai schimbe cîţiva dintre onorabilii membrii.
